Am ramas dator acelui loc si acelor sentimente, si asa cum a binevoit tata sa imi inradacineze pe scoarta cand eram micut si nu ma saturam de intrebari, am sa incerc sa imi aduc aminte cum m-am imbatat in aceea dupa amiaza scoasa din filmele facute pentru lacrimi si sa imi platesc datoria.
Joaca de-a stanga, dreapta cu masina pe drumul asccendent m-a ametit putin, dar am ajuns repede.
Dealul era micut, dar impunator fata de casele albe si cochete raspandite la poalele lui, intesate de stradute credincioase unei logici inca neintelese. Acum multe primaveri romanii descoperisera ca cei cativa pasi desupra marii pot oferi ochiului o priveliste pentru poetii lor, dar mai ales pot oferi sabiei ragazul de care are nevoie pentru a se pregatiide lupta. Construit in crestetul stancos, fortul era cum nu se poate de pragmatic atunci, si cat se poate de misterios si frumos acum. M-am tot plimbat in jurul lui sa gasesc un loc de strecurat in inima istoriei, dar, din pacate, bastinasii aveau tare grija sa deschida numai luni, si asta binenteles contra unui sume modice de bani pentru europeni si normale pentru ei.
Haladuind din piatra batrana in piatra batrana, mi s-a aratat o poteca ce cobora bland printre copaci pitici catre locul descoperit acum magic de mine, dar calcat inca de multi alti visatori.
Supravegheata sever de fort, caruia ii purta si numele de fapt, cafeneaua era infipta in inima dealului cu apucaturi modeste de munte. Mesele aruncate printre pietre prafuite pe diferite nivele, umbrite de copacei draguti apartinand sticlutelor din Japonia, presurile luate de la bunica si saltelele multicolore facute acasa, dar cu simt de raspundere pentru relaxare, formau adierea licorii fermecate a Mediteranei la sfarsitul lui septembrie.
Omul de acolo m-a lasat in voia mea, chiar daca avea inchis pentru lume, dar sigur vazuse multi betivi la viata lui. Mi-a zis sa ma simt ca acasa, asa ca mi-am luat frumos o saltea si m-am tolanit la o vorba cu o gaza vesela, la umbra unui pom necunoscut, cu ochii in imenistatea condusa de Neptun si cu soarele pregatindu-se de culcare incalzindu-ma atat cat trebuie.
Ma ameteam usor din mirosurile licorii, iar primele inghitituri serioase am inceput sa le iau de la vant, ce purta cu el miresmele imbinate ale florilor si copacilor, mirosul sarat al marii si algelor si zgomotul lin al valurilor eterne si necontenite.
Eram pe drumul betiei si acum devenisem lacom in fata soarelui aproape adormit si a zambetului firav al lunii ce urma sa ocroteasca noaptea. Gaza devenea din ce in ce mai de inteles si imi povestea acum de diminetile racorite de furtuni, de zilele pline de munca si sens si de serile vorbite cu oameni rataciti ca si mine. Zazaitul ei de la inceput devenise voce clara cu multa intelepciune a naturii traite si invatate clipa de clipa si ma simteam vorbind cu un oracol al locului, odata ce oraselul adormea linistit si oamenii se retrageau in sanul familei. Toate prindeau glas in jurul meu. Umbra pomului plecase de mult, iar acum doar frunzisul lui imi canta dirijat si inganat de greieri.
Un ultim glas al lumii mele ma anunta ca pot sa plec cand vreau, dar numai sa nu fac stricaciuni pe acolo. Plecat de mult si auzind in ceata, am dat doar din cap si m-am intors imediat la gazamea…
“spune-mi, gaza, multi se perinda pe aici prin locurile astea…?
“multi prietene, dar acei multi vin cu sufletul inchis, dar bine educati sa aprecieze o frumusete invatata, nu descoperita pas cu pas. Surpriza ramane mult in urma lor, iar sufletul le pleaca la fel de gol. Si mai multi vin cu ideea separarii adanc infipta in gandurile lor, fara sa prinda o urma de revelatie. Nimic nu e separat in lumea noastra, prietene! Nu se lasa gadilati de vant, de valuri, nu canta cu mine sau cu greierii de incepi si tu sa ii intelegi, nu asculta linistea daca se poate spune asa…”
“cum adica sa asculti linistea, gaza?”
“Pai invata de la tine. Tu carai cu tine in spate, cand ai ajuns, griji ale lumii, planuri si ambitii, care multe nu erau ale tale. Gandurile iti erau in haos, iar vointa nu stia pe ce drum sa apuce. Acum ai baut din licoarea noastra si fara sa vrei ai cazut in liniste, in pacea lumii noastre plina de sensul naturii, nu de sensul omului ce se vede separat de ea. Poate ai impresia ca traim fara lege si in haos, dar nimic, prietene, nu este mai clar si mai ordonat ca legea ce se naste odata cu noi… multi o simt, putini o pipaie, si mai putini o inteleg si numai cativa au curajul sa o urmeze…”
Plimbat prin mendrele misterului de vorbele gazei, m-am hotarat ca putin efort ma va trezi si ma va aduce la realitatea mea. Urcusul pana la fort se lungise ciudat de mult, iar inima imi trimitea sangele rapid prin tot trupul, anuntadu-ma ca o pauza ar fi necesara. Imi placea, si urcam vijelios pe carari luminate discret si printre animalute speriate de goana mea. Lumina imprastiata difuz de copaceii pitici devenea clara cu fiecare pas al meu. Asa cum spusese gaza, odata ajuns la baza fortului am redescoperit surpriza insotita de spaima necunoscutului. Reflectoarele erau faclii mari jucause, iar ferastruicile erau impodobite de luminite blande ce aratau capete clare de romani. Gaza ma fermecase. Eram intors in timp si acum realizam cat eram de beat. Prima voce de roman cu care m-am intalnit era atat de autentica incat am uitat daca am invatat vreodata latina.
“Vad ca ai dovedit urcusul si ca ai ochi sa ma vezi straine! a trecut ceva timp de cand nu am fost deranjat din pacea mea.”
“cine esti tu?”
“intrebari mici pui straine si cu raspunsuri clare. Ceva mai greu nu te framanta?”
“esti fericit romane?”
“da straine, sunt!. Viata mea mi-am explicat-o si implinit-o, iar viata altora o respect atat cat altii si-o respecta. Imi cunosc crezul si zeii, imi stiu drumul si menirea.
“pe tine te vad straine vanat de intrebari si scaldat in nesiguranta.”
“pai, romane, pazitor si suflet al acestui fort stiu de unde vin, stiu tot ce am facut si pe unde am gresit, dar nu prea stiu unde sa ma duc.” “Nu foarte inalt, dar drept, cu putere mai mult in spiritul oglindit in voce si in ochii negri patrunzatori, infasurat in panzele lui purpurii si incaltat in sandalele vazute de mine prin tuburi lipsite de viata, cu sabia odihnita la brau si sulita intr-o mana, romanul imi cerceta fiinta trecand-o prin ochii inteleptului. Refuzazem de mult sa fac apel la realitatea inteleasa de mine si acum ma lasam in jocul gazei, inecandu-ma in licoarea ei fermecata.
Raspunsul lui veni specific acestor locuri plin de intelesuri imediate sau intarziate pentru alte perioade ale vietii.
“nicio dorinta nu se naste in om fara puterea de a o indeplini. Cauta in tine dorinta potrivita inimii si iti vei gasi si drumul. Eu am avut ca scop razboiul, victoria, gloria si, in final, sacrificiul pentru crezul meu. Sa le am pe toate am invatat ca imi trebuie pace in suflet, ordine in minte si sanatate in fizic. Numai asa vei avea puterea de a iti indeplini dorinta nou gasita. Sa nu uiti insa ca dorinta este precum focul.
Focul te poate incalzi si ocroti de fiare in paduri intunecoase, iti poate lumina ochii si iti poate face carnea frageda sa o poti manca cu pofta si placer, insa daca nu il respecti el iti poate arde trupul si mistui sufletul.
Acesta este raspunsul pe care pot sa ti-l dau si pe care il poti folosi si redescoperi o viata intreaga.
Acum du-te, straine, razboinicii mei isi culeg odihna castigata in lupta si nu vreau sa ii deranjam cu vorba noastra….”
Am luat cu mine glasul romanului si m-am lasat dus in vale pe carari acum facute de mine pana cand mi-am simtit talpile mangaiate de finetea nisipului. Aici valurile erau clare si aduceau cu ele povesti de marinari. Neptun se simtea bine in pantecele noptii si daduse marii aura calduta a armoniei imbinata strans cu argintul luminos al lunii. Lucrurile sclipeau in jur si nu intelgeam de ce. Combinatile de stanci umede plecau ambitioase sa strice vorba marii si lasau valurile in spume. Eram ametit de zgomotul placut si total surprins de noua mea stare. Uitat de echilibru, m-am prabusit in nisip extenuat si gata de mult abandon.
Casa alba era chiar la marginea stancilor si avea din portita plecat un pod de piatra ce cadea brusc in nisipul umezit de spuma marii. Noaptea mai avea putin de trait, dar luna inca isi imprastia argintul.
Primul a iesit el. Destul peste statura romanului, desenat frumos cu fiecare muschi discret asezat la locul lui, picioare lungi si bine infipte in pamant, brate puternice conturate de munca activa, chipul unui adolescent inocent si ochii caprui a unui barbat hotarat cu sufletul curat bine ascuns in el.
Se simtea stapan acolo in micul lui regat si adora spectacolul oferit de mama Geea doar pentru el si pentru iubita lui.
Apoi ea, goala, imediat incolacita in pieptul lui cu sanii plini intariti de racoare si dorinta nebuna de protectie. Curbe line accentuate imperfect, dar clar, pielea colorata de soare si acum luminata de luna stralucea in mod necuvantat. Parul lasat in vant, ochii ageri, ispititori, dar totusi supusi completau faptura mulat incadrata in bratele puternice.
Simtind chemarea marii il vad cum face un pas, dar ea exageradu-si frica doar pentru a-i auzi din nou glasul lamuritor, da inapoi si arata cuibul cald al focului din casa sau din inima. Atunci aud clar spusele gazei, dar vocea e a lui.
“asculta linistea cum am descoperit amandoi si nu are de ce sa iti fie teama, suntem acasa aici.” Cuvintele imi erau plecate de mult de pe buze, iar gandurile se formau extrem de lent.
Nu stiam ce va urma, dar simteam energia acumulandu-se in jurul acelui loc. Pulsam plin de emotie si nerabdator de frumusete.
Zambeste incurajator, si asa, goi, lasand in urma tot, cu talpile masate de pietre, se arunca in imbratisarea calduta a marii sub zambetul lunii, sub tacerea stelelor si in povestile valurilor.
Acum zburda fericita cu frica uitata, stiind ca ochii lui o urmaresc si o adora.
Se misca uneori lent si il invita sa o prinda. Odata teama plecata, ispita se naste in ea si vrea sa il inebuneasca. Inocenta fata impedicata brusc, sarutul aruncat rapid, dar incarcat cu tot ceea ce trebuie sa simta el, o face pe ea, aici in mare, stapana jocului. Scanteia pasiunii, ochii ii rad salbatic si ademenitor, asteptand cu nerabdare reactia lui.
El cedeaza si o curpinde brusc. Lupta dureaza putin si acum nu ii mai deoesebesti. Palmele curg lent si apasat, buzele sa alinta, ochii se inchid si deschid doar pentru a privi dorinta celuilalt, sanii tresar in ritmul inimii lui, iar trupul se framanta nebun in adancul ei…
Lumina in jurul lor, energie pura, se agita si sfinteste aceste locrui stravechi menite sa primeasca in sanul lor pe cei doi. O stanca devine altarul lor, sangerand carnea. Curbele pline daseaza lent, hranindu-se din ritm, bratele cauta alinarea pielii catifalate, ochii nu se pierd nici o secunda si timpul se dilata lasandu-i pe cei doi in absolut.
Si raman acolo.
Atingeri peste atingeri, blanzi sau salbatici, drogati sau cu constinta clara, zambind unul la altul si lasand lacrimi de placere, ei se scalda in armonie.
Ea se pierde si se abadoneaza, el o cuprinde in imbratisarea finala si explozia vietii ii incatuseaza, lasandu-i extenuati.
Linistea se face acum din nou auzita de ei. De mine am uitat complet… 🙂 Valurile repovestesc, luna imprastie voce, greierii isi dau concertul undeva sus pe deal, iar gaza zambeste si ea uitandu-se din cand in cand la mine cum am ramas piatra.
Ei se odihnesc imbratisati, beti de pace si rostesc cuvintele eternului. El se simte mai puternic ca niciodata si gata de lupta zilei, iar ea mai in singuranta ca niciodata.
Palmele inca se plimba calme urmarind trupul ei de catifea sau mangaind parul lui fin. Explozia aurului ii incazeste si ii lasa sa doarma uniti in absolut…
Odata ce soarele sare brusc din mare si inunda tot, inclusiv sufletul meu, eu raman mai piatra decat eram, desi nu stiu daca este posibil. Betia mea este acum acuta, si sunt martor la ceva ce nu pot intelege. O ultima privire aruncata spre roman si cuvinte gandite de mine pleaca spre el…
“am inteles prietene, pacea sufletului o gasesti in iubire!!!”
Si eu obosit nu stiu de unde, ma las sa dorm.
Ma trezeste soneria ordonata a telefonului. Aflu ca un prieten care m-a dus pe deal este ingrijorat de mine si ca vrea sa stie unde sunt.
Mahmur ca dupa orice betie adevarata, ma uit in jur si zic ca sunt pe plaja, ma uit de nebun la valuri, ca fac o baie si vin acasa in tara asta straina de pe alt continent. Buimac, ma intorc in lumea mea incercand sa imi aduc bine aminte de pacea sufletului si de ce trebuie sa caut…